Despre fotojurnalism și alți demoni

În weekendul acesta, a avut loc la Perpignan un eveniment irelevant pentru România: Festivalul Internațional de Fotojurnalism, Visa pour l’image.

Spun irelevant pentru România, deși țara noastră a făcut deja obiectul unor photoreportaje și interesul autohton pentru imagine este unul ridicat ; totuși, o carență la nivelul conceptualizării acțiunii sociale și a acțiunii umanitare face din acest tip de mărturie socială ceva irelevant pentru România. Mai precis, la noi acțiunea umanitară se limitează la autohtonul oengism – o societate civilă mereu în luptă cu autoritățile politice, cu slabe încercări de acțiune umanitară locală pe ici-colo. Trimiterea de voluntari în alte țări, cu nevoi mai mare decât ale noastre (de bine de rău, noi suntem în UE, devenind, deci, finanțator de proiecte de dezvoltare), montajul de proiecte de dezvoltare veritabile (proiectele de dezvoltare se limitează la redactarea de manuale de bune practici, care sunt citite de același cerc închis de ong-iști, de altfel binevoitori, dar care nu merg mai departe de teorie, care nu au îndrăzneala sau capacitatea de a se lansa în proiecte veritabile de dezvoltare comunitară) nu există încă în România. Or tocmai aceste elemente constituie cadrul general în care s-a dezvoltat fotojurnalismul. El face parte dintr-o idee mai mare a acțiunii umanitare, a denunțării, a ceea ce se numește intervenție umanitară (ingerence humanitaire). Atât timp cât România se limitează la rolul de beneficiar al acțiunii umanitare, cât timp câmpul semantic non profit de la noi este atât de limitat încât întregi categorii profesionale din sfera umanitară nu au corespondență în limba română, fotojurnalismul este irelevant în România (în franceză : bénévole este cel care oferă o parte a timpului său gratuit unei asociații, pe când volontaire este cel care este trimis în misiune în alte țări și primește o îndemnizație de subzistență ; gradul de specializare semantică este un bun indiciu al gradului de dezvoltare a domeniului în sine).

Deși unii proclamă inexistența conceptuală a fotojurnalismului (hibrid între o specie jurnalistică de reportaj vizual și formă artistică de fotografie acesta pare unora un fel de struțo-cămilă ce nu este până la urmă nici jurnalism, nici artă și care nu poate servi cauzelor sociale pe care le expune, tocmai din cauza acestei duble naturi), reputația și longevitatea acestui festival demonstrează contrariul.

Pe înțelesul tuturor, reprezentanții acestei forme de artă jurnalistică sunt fotografi ce surprind evenimente sau fapte sociale, de tipul muncii infantile în Nepal, expusă de Luca Catalano Gonzaga, câștigătorul de acest an al marelui premiu CARE, oferit de organizația umanitară cu același nume, unul dintre cele mai prestigioase ale Festivalului.

Unul dintre cele mai mari mistere ale fotojurnalismului rămâne acela de a ști dacă reprezentanții săi sunt militanți ai cauzelor pe care le reprezintă sau scopul lor este unul pur estetic - alegerea subiectelor lor este una motivată exclusiv de criterii estetice. Punctul de vedere utilizat, precum și metodele sunt clar unele estetizante ; dar oare ochiul care privește tragedia, nefericirea, mizeria poate rămâne obiectiv, neimplicat, doar estetic și deloc social ?

Cert este că în realizarea acestor reportaje vizuale, fotografii petrec perioade îndelungate, ce se măsoară în ani, în mijlocul subiecților lor, în zone marcate de conflicte armate sau pur și simplu de precaritate (ex. reportajul Roma Journeys – Joakim Eskildsen a petrecut în total 6 ani în comunități de romi din 7 țări diferite). Aceste reportaje sunt dovezi de un profesionism și de o dedicație ce implică o veritabilă alegere de viață, o vocație suficient de puternică încât să merite asumarea unor riscuri de siguranță sau chiar de viață (nu lipsesc exemple de fotografi ce și-au pierdut viața în timpul reportajelor la care lucrau).